În capitala Austriei lucrează până în 1924, când este transferat ca inspector de port al firmei sale pe partea din România a Dunării. În cei cincisprezece ani petrecuți aici a învățat foarte bine românește, iar în 1939, revine și se stabilește la Budapesta, unde ocupă funcția de comandant sau meșter de port al părții pestane a Dunării. A locuit pe strada Csanády, de aici mergând la locul lui mult iubit de muncă. La izbucnirea celui de al 2-lea război mondial a continuat să lucreze în funcția importantă de meșter de port, evitând să fie dus în armată. Când situația războiului s-a agravat în Ungaria, începându-se bombardarea țării de forțele aliate, în 1944, este numit comandant de apărare antiaeriană a casei în care locuia, care între timp a devenit ”casă cu stea”, ceea ce însemna, că aici au fost mutați evreii din zonă, nevoiți să părăsească locuințele lor. Scopul primordial al acestor case de ghetou a fost, ca pe evreii concentrați aici să-i găsească mai ușor de a-i duce la muncă silnică sau la transport spre lagăre de concentrare.

În casa de pe strada Csanády nr. 21. au fost adunați mai mult de 150 evrei. Potrivit ordonanței apărute în vara anului 1944, o familie de evrei avea dreptul la o cameră, deci, într-o locuință s-au înghesuit trei sau și mai multe familii. După încercarea nereușită a Ungariei de a ieși din război (15 octombrie 1944), Horthy a fost înlăturat din putere, conducerea țării a ajuns în mâna fasciștilor lui Ferenc Szálasi, care a tras după sine agravarea situație evreilor. Și în ghetoul mic din strada Csanády grupe de soldați și de ”nyilași” (fasciști maghiari) patrulau mereu, toată lumea trăia în nesiguranță.

Comandantul de apărare antiaeriană a casei de pe strada Csanády, Ilie Golopența, care a avut îndatorirea de a duce la îndeplinire prescrierile crude legate de soarta evreilor, a sabotat unde a putut aceste ordini. Odată, când trupe de nyilași au bătut la poarta clădirii de ai duce la muncă grea pe toți bărbații sănătoși, Golopența și-a dat cuvântul de onoare, că în casă nu au râmas decât bătrânii și bolnavii. Sau când a fost în vigoare interdicția de ieșire, el a dat voie evreilor din casă, ca să meargă la reprezentanțele diplomatice străine din Budapesta de a obține acte de protecție. Riscul acestui fapt a fost foarte mare, căci dacă doar unul dintre acești evrei ar fi fost prinși pe stradă, și Golopența ar fi fost sancționat grav.

La parterul clădirii, cu aprobarea lui Golopența, a fost amenajat un spital patronat de Crucea Roșie, unde alături de îngrijirea bolnavilor au fost adăpostiți medici și asistente medicale evrei, care astfel au putut scăpa de deportare. Aici a făcut cunoștință cu o tânără chimistă, Olga Bajor, care și ea s-a îngrijit de bolnavii aduși aici. S-au îndrăgostit, și cu scurt timp după terminarea războiului s-au și căsătorit, iar unicul lor băiat, care a devenit medic la salvare, Paul Golopența a fost botezat tot în capela românească din Budapesta.

În casa supravegheată de Golopența a trăit și un băiețel de 12 ani, Tamás Neufeld. Pentru el, familia lui nu a reușit să obțină scrisoare de protecție (Schutzpass), de aceea exista pericolul că va fi transportat în ghetoul mare. Într-o zi a și apărut un grup de polițiști și nyilași ca să-i adune pe cei care n-au acte de protecție. Copilul Neufeld, simțind primejdia a bătut la ușa lui Golopența. El l-a luat de mână și s-a dus cu el la etajul 4, unde băiețelul a fost predat unei familii creștine, care l-au ascuns sub patul din dormitor. Patrula a întrat și în această locuință, dar pentru că soțul era pe front, au stat numai de vorbă cu membrii familiei și au plecat fără să caute ceva în casă. Cu multe minute după ce a dispărut patrula, micul Neufeld a putut ieși de sub pat, și s-a întors în camera bunicilor, care dispuneau de scrisoare de protecție. Mama lui Neufeld a fost transportată la Auschwitz, era încă în viață, când lagărul de concentrare a fost eliberat, dar nu a mai ajuns să-l vadă pe fiul său. Episodul descris a fost înregistrat mai târziu într-o carte, a cărei autor a fost acel băiat care s-a ascuns sub pat și căruia din cauza emoțiilor așa de tare i-a bătut inima că a crezut că va fi auzit de polițiști. Și acest tânăr, cam cu cincisprezece ani în urmă, cu numele de Tamás Vitray (1932- ) a devenit cel mai cunoscut comentator de sport al televiziunii maghiare. (Vitray Tamás: Kiképzés (Instrucție) – Budapesta, Ed. Magvető, 2008) Numele și persoana lui înseamnă pentru mass-media din Ungaria ceea ce a reprezentat Cristian Țopescu (1937-2018) pentru jurnalismul românesc.

După terminarea războiului, Ilie Golopența s-a căsătorit cu tânăra Olga Bajor, a cărei viață a fost salvată de el. Pentru că a avut funcția publică cu sarcini specifice, activitatea lui a fost cercetată de noile autorități ale țării. Locuitorii salvați ai casei din strada Csanády au semnat o declarație despre faptele umane ale lui Golopența, scăpându-L de ancheta inutilă. Declarația celor salvați a ajuns în sertarul biroului lui, iar el a continuat să lucreze ca meșter de port, până la ieșirea sa la pensie din anul 1962. Băiatul lui numai la vârsta de 30 de ani a aflat întâmplător despre eroismul tatălui său. La vârsta de 91 ani, a preluat în Israel distincția de ”Drept Între Popoare”, care este cea mai înaltă distincție care se poate acorda eroilor și martirilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului și-au riscat viața, familia și averea pentru a-i salva pe evreii prigoniți.

În ultimii ani a vieții sale am avut și eu bucuria de a-L cunoaște personal, întâlnindu-ne des la slujbele duminicale din capela ortodoxă română din Budapesta. Când am fost student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, și am venit acasă în vacanță, mereu s-a interesat despre viața din România. Am vorbit atât românește cât și ungurește, maghiara lui era exact așa cum o descria Tamás Vitray în cartea sa, vorbea cu un accent nemțesc. L-am văzut întotdeauna vesel, mulțumit de toate cele primite de la Dumnezeu. A rămas credincios fidel al capelei ortodoxe române din Budapesta, unde a fost botezat, unde l-a botezat pe fiul său și de unde a plecat spre Împărăția lui Dumnezeu. A trecut la cele veșnice în ziua de 24 ianuarie 1994, slujba mormântării fiind oficiată de persoana mea modestă și de fostul paroh al Budapestei, dr. Petru Mândruțău. Cu 31 de ani după mutarea sa la cele veșnice, cu 20 de ani după inaugurarea plăcii sale memoriale și la aniversarea de 125 de ani de la înființarea Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta a sosit momentul, ca să ne aducem aminte de persoana mai puțin cunoscută a comunității românești din Ungaria, Ilie Golopența, salvator al multor oameni prigoniți din cauza credinței și etniei lo