Macedoromânii, refugiați din diferite centre urbane din Peninsula Balcanică, s-au așezat în mai multe localități. Adoptați de noile patrii, unii s-au polonizat (Grabovszky, Adamovszky, Muctovszky), alții s-au maghiarizat (Baronul Horváth, Eötvös, Baráty) – în mai multe ziare e amintit faptul că Francisc Deák și baronul Eötvös, fost ministru al învățământului public și autorul legii naționalităților erau macedoromâni maghiarizați – ori s-au sârbizat (Racovici, Poljevici, Popovici). O seamă din ei și-au păstrat numele original (Muciu, Guda, Sina, Șaguna). Dup împărțirea Poloniei între Rusia, Prusia și Austria, mulți macedoneni – majoritatea acestora erau din Moscopole – au coborât în Ungaria, împânzind toate orașele mai de seamă ca negustori ori bancheri: Budapesta, Tokaj, Vác, Szentendre, Miskolc, Gyöngyös, Kecskemét, Oradea, Arad, Timișoara etc.

Macedoromânii, așezându-se în orașele menționate, au practicat tot felul de negustorii. Această activitate le aduce mari beneficii materiale, ceea ce le înlesnește posibilitatea să acapareze o bună parte din traficul de mărfuri dintre imperiul otoman și cel habsburgic și să acumuleze capitaluri importante. Așa ei au format pătura socială înstărită a românilor din Ungaria. Multe case comerciale macedoromâne aveau legături directe cu cele mai de seamă orașe comerciale și industriale din Europa. De asemenea, aproape întregul comerț de mătase din Orient și Europa Centrală era stăpânit de ei. In epoca împăratului Iosif al II-lea, comerțul de bani era în cea mai mare parte în mâinile macedoromânilor. Deci ei au ajuns oameni cu situații materiale înfloritoare.

Numărul macedoromânilor veniți și stabiliți în Austro-Ungaria a fost destul de marc. Numai la Miskolc trăiau peste 350 de familii în 1798. Aici, ca buni credincioși, dânșii au clădit cu cheltuielile lor, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române din Ungaria (1806). Pe lângă biserică aveau școala lor proprie. Pe la 1826, directorul școlii era Gheorghe Mutsu, fratele Anastasiei Șaguna. În 1910, slujea încă preot român în persoana lui Aurel Moțiu.

Dintre familiile macedoromâne mai renumite, familia Gojdu se stabilise întâi la Miskolc, unde „poposise” și familia Șaguna.

După unele izvoare, familia Gojdu a plecat din orașul Moscopole și s-a stabilit în Polonia. Doar către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a retras spre Sud și s-a stabilit la Miskolc. De acolo, o ramură a trecut dincolo de Dunăre, iar alta s-a așezat în părțile Bihorului. Din această ramură bihoreană face parte Emanuil Gojdu.

Tatăl său era negustorul Atanasiu Popovici Gojdu din Oradea, iar mamă-sa Ana se trage din familia românească Poynár, din părțile Bihorului.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802 la Oradea, unde și-a petrecut copilăria împreună cu ceilalți cinci frați ai săi. Își făcuse studiile juridice la Oradea, Pojon (azi Bratislava) și Pesta. Diploma de avocat o obține în 1824, intră apoi ca stagiar în biroul avocatului Vitkovics, care era și scriitor. Gojdu a făcut aici cunoștință cu cei mai de seamă scriitori maghiari ai timpului ca Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi Dániel și Kisfaludy Mihály, care i-au îndrumat primele încercări de versificare, debutând în 1826 cu câteva poezioare în limba maghiară în paginile revistei „Szépliteratúrai Ajándék”. Acești scriitori maghiari erau animați de lozinca: „Prin limbă se conservă o națiune”. Gojdu frecventa totodată și salonul literar al lui Atanasie Grabovszky, unde se întâlneau românii macedoneni stabiliți la Budapesta, studenți, comercianți etc. Grabovszky ținea legături și cu românii din Principate, avea relații strânse cu frații Golești, care treceau des pe la el. Acest salon a fost căutat de către Dimitrie Țichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici etc. Atmosfera spirituală din casa lui Graboszky era impregnată și aromată de concepția istorică și lingvistică a Școlii Ardelene. Gojdu era la începutul carierei sale profesionale și culturale, când Teodor Serb, într-o scrisoare adresată lui Moise Nicoară, care cerea informații asupra unor persoane mai marcante ale societății românești, spune: „Unul socot totuși a-i putea da crezământ, adică lui Emanuil Gojdu, advocat… Bărbat cu bune temeiuri și către români tare învăpăiat.”

Dup terminarea stagiului avocațial de trei ani, E. Gojdu și-a deschis un birou propriu de avocat și notar cambial în Pesta. în scurt timp se numără între cei mai căutați avocați în capitala Ungariei, devenise o autoritate juridică recunoscută în întreaga țară. Avocatura îi mergea foarte bine întrucât pledoariile sale erau strălucite. Gojdu era unul din marii avocați ai vremii, el a fost primul care a înlocuit limba latină cu cea maghiară în intentarea acțiunilor consiliilor judecătorești din Pesta și Buda. Rechizitoriile, ca și pledoariile sale, erau publicate, dându-se ca model în revistele de specialitate, și erau predate studenților în drept de la universitățile din Pesta și Pojon. Câștiga mereu procese penale, acest fapt i-a permis lui Gojdu să-și realizeze o situație materială foarte bună. Era proprietarul a două mori cu aburi și președintele proprietarilor de mori din capitala Ungariei. În 1832, a cumpărat cu 30.000 de florini casa din Pesta a lui Wilhelm Sebastian, așezat pe str. Király, iar la puțini ani a cumpărat livezi în întindere de 36.015 stânjeni pătrați. În 1854 și-a parcelat locul de casă și a construit un șir de magazine, care și astăzi îi poartă numele „Pasajul Gojdu” (Gozsdu-udvar). Gojdu a fost un om chibzuit și înțelept, cu spirit comercial atavic, a făcut plasamente serioase, preponderent în imobile și cu valori progresive.

De tânăr Gojdu sprijinea acțiunile culturale și tipăriturile românești care încep să apară la Pesta în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Era unul dintre colaboratorii primei reviste românești tipărită în capitala Ungariei, de către Zaharia Carcalechi cu titlul „Biblioteca românească”. În al treilea volum al revistei din 1829, Gojdu a publicat un călduros apel intitulat „Cuvântare de rugăciune a Nației Românești către străluciții Boieri ai Țării Românești și i Moldovei” afirmând – în acest lung mesaj – că „în toate părțile geme sufletul neamului nostru într-un întuneric înfiorător: tristă dormitare a cotropit înaltele românești talente… Pierderea limbii noastre este o adevărată îngropare în mormântul întunericului și al neștiinței … ați surpat pentru multe veacuri asupritoarele primejdii…ați păstrat libertatea persoanelor noastre… aveți două Principate binecuvântate d e Dumnezeu.” Gojdu cere boierilor să ajute „scrierea și tipărirea cărților în limba Patrioticească , să le citească și să răspândească pentru că nu este mai mare mângâiere, mai adevărată îndestulare, decât simțirea fericirii și a măririi Neamului.” Apelul lui Gojdu a adus lui Carcalechi un spor însemnat de abonați. în anul 1829, de exemplu, sunt înregistrați 126 de abonați în Țara Românească , 318 în Transilvania și Ungaria.

Mai hotărât apare atitudinea lui Gojdu de a sprijini cauza românească, acordând ajutor bănesc revistei amintite, cât și pentru „Calendarul Românesc” (1830) pe care-1 tipărea, în parte, cu litere latine, Ștefan P. Neagoie, învățătorul școlii românești din Pesta. în semn de recunoștință pentru ajutorul substanțial primit de la Gojdu, Neagoie îi închina acestuia micul volum, mulțumindu-i printr-o dedicație „ca unui prea zelos patriot și naționalist”. În 1832, printr-o scrisoare Gojdu îi cere acestuia, câteva clișee cu portretele lui Iancu de Hunedoara și Matei Corvin, pentru a le multiplica, a le răspândi printre români, iar din banii încasați prin vânzare să se creeze „o fundație pentru vecinica tipărire a Calendarului”.

Cu evenimentele din 1848, Gojdu a făcut debut și în politică. Cea mai semnificativă consfătuire a românilor strânși în jurul său s-a desfășurat la 21 mai 1848, cu ocazia căreia au fost redactate două acte de o deosebită importanță, al căror autor principal a fost Emanuil Gojdu:

1) „înștiințare către Românii de legea răsăriteană neunită”.

2) „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat”.

La această întrunire au participat românii din comitatele Arad, Bihor, Torontal și Caraș. Aceste petiții sintetizează, ca un veritabil program politic de moment, revendicările românilor din comitatele respective.

„Petiția neamului…” conține 3 puncte cardinale: 1) autonomie bisericească ; 2) constituirea unei comisii comune dintre români și sârbi pentru a delimita fundațiile școlare și bisericești; 3) despărțirea și autonomia școlilor românești în care să funcționeze învățători români. În subpunctele acestuia din urm se pretinde ca în administrație, școli, biserici și justiție – sau mai exact „în toate trebile nației noastre, cele dinlăuntru” să fie folosită limba română, bineînțeles acolo unde populația român era majoritară.

Se mai cerea „lingă ministerul culturei” constituirea unei secții deosebite „care să ocîrmuiască trebile românilor, cele bisericești și școlastice și în care să se așeze numai Români adevărați, de legea răsăritului, în care poporul are încrezămînt. Programul politic fixat de adunarea din Pesta era moderat. Emanuil Gojdu a fost un adept al ideii înfrățirii maghiaro-române. La vremea sa, activitatea lui politică și parlamentară a stârnit destule discuții și opinii. În timp ce unii îl aprobau cu entuziasm, alții îl atacau cu vehemență.

Asupra lui s-au scurs destule elogii și învinuiri.

Casa lui Gojdu – atât înainte, cât și dup 1848 – era recunoscută drept casă românească unde toți românii erau bine primiți și sprijiniți. Partenie Cosma scrie despre el: „Gojdu trăia simplu și igienic. El bea numai apă. Era mîndru de originea sa de român ortodox și asta o manifesta oriunde și se da ocaziunea atît cu cuvîntul câtși cu fapta. La mese, unde erau și străini, înainte și dup mîncare își făcea cruce. În sărbătorile Paștilor totdeauna cînd se punea la masă cînta un „Christos a înviat”. În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie însă și cu românii numai românește, parte în dialectul macedoromân, parte în limba românească …” Era amic cu Andrei Șaguna, atât cu sfatul cât și cu fapta intervenind pe la guverne îi sta într-ajutor în luptele acestuia pentru recâștigarea autonomiei bisericii ortodoxe române.

Însușirile sale personale și acomodările lui politico-sociale împăciuitoriste i-au deschis lui Gojdu calea spre situații și dregătorii înalte. A fost membru fondator al ASTREÍ, întemeiat în 1861 și condus de prietenul său Andrei Șaguna. Tot în 1861, Gojdu a fost numit comite suprem, adică prefect, în comitatul Caraș, la Lugoj, această însărcinare aducându-i și calitatea de membru al Casei Magnaților, forul legiuitor superior al Parlamentului maghiar. A fost deputat al circumscripției Tinca-Bihor (1865) și consilier la Curtea Supremă (Curtea de casație) a Ungariei (1869).

Gojdu a fost primit sărbătorește la Lugoj, imediat după ocuparea funcției, el a inițiat înființarea unui liceu românesc la Lugoj, donând în acest scop 2000 de florini, iar pentru desăvârșirea acțiunii întreprinse i-a cerut guvernului maghiar un ajutor de 18.000 de florini dar n-a obținut nici un ajutor.

În urma alegerilor din 1861, Gojdu și-a dat seama de situația grea în care se aflau parlamentarii români și de necesitatea stabilirii unei solidarități între ei. I-a invitat pe rând la masă, în casa lui din Pesta, iar pentru 7 mai 1861 i-a convocat la o conferință confidențială, la care au participat 17 persoane. Cu acest prilej, printre altele Gojdu a spus:”Noi trebuie să avem bărbați români în toate discasteriile (departamentele), iar limba oficială să fie limba majorității din circumscripțiile respective… Fiecare dintre noi să ținem fruntea sus, cum se cuvine unui cetățean constituțional… Noi numai uniți vom fi în stare să impunem majorității și să cîștigăm respectul Europei, și numai așa va fi în stare națiunea noastră cea de toți perzecutată și disprețuită să se ridice la rangul ce-l merită.”

În ziua de 17 iunie 1861, în Casa Magnaților a vorbit între alții și episcopul romano-catolic din Ardeal, Haynald, adversar statornic al românilor. Apărând legile din 1848, printre care și legea integrării Transilvaniei în teritoriul Ungariei, precum și legea electorală, episcopul adăuga: „Adunarea din Blaj a Românilor, din 3/15 mai 1848, n-a avut dreptul să proclame și să decreteze independența națiunii române pentru că această adunare n-a fost Dietă ; românii nu pot spune că unirea Ardealului s-ar fi făcut fără ei, pentru că episcopul și nobilii români au fost de față cînd s-a votat legea unirii.”

Dup două zile, la 19 iunie 1861 a vorbit, tot în Casa Magnaților, Emanuil Gojdu, răspunzând episcopului romano-catolic, contrazicând-l: națiunea român a fost exclusă, în privința naționalității și a religiunii, de la toate drepturile civile„, că „în Dieta din 1848 care a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, legea electoral și altele, românii care erau majoritatea absolut a populației acestei provincii, au fost reprezentanți de un episcop și doi dregători guvernamentali, dintre care nici unul nu a fost alesul poporului” Gojdu și-a pregătit temeinic discursul, primind în prealabil informații și de la Andrei Șaguna, Alexiu Șterca Șulusiu și Gheorghe Barițiu.

Gojdu a arătat de ce românii din Transilvania nu voiesc să se unească cu Ungaria, substanța discursului fiind concentrat în opt puncte concepute ca o demonstrație:

1) Dieta din Cluj (1848) a decretat fără să aibă adeziunea românilor alipirea Transilvaniei la Ungaria.

2) In legile Transilvaniei din 1848 națiunea român nu este admisă ca egal îndreptățită cu celelalte națiuni, deși le copleșa numeric.

3) Grănicerii români au fost dezarmați, pe când cei secui și-au păstrat în continuare armele.

4) De asemenea, grănicerii români din Transilvania n-au fost reprezentanți în dietă ca aceia din Banat, Croația și Serbia.

5) în art. 7 din legile respective se vorbește de „Unitatea națiunii maghiare” – una și indivizibil -, care le asimila volens-nolens și pe celelalte. Cu aceasta românii erau într-un deplin dezacord, ei apreciind „mai mult naționalitatea decît” (chiar) libertatea individuală.

6) Apăsătoarele și sângeroasele legi medievale – precum „Aprobatele și Compilatele” și Diploma leopoldină – să fie abrogate.

7) Conținutul legii electorale din Ardeal era exclusivist, românii neputând beneficia de prevederile ei.

8) Concluzia inevitabilă a lui Gojdu era că alipirea Transilvaniei la Ungaria „nu este fapt împlinit” , deci nu are valabilitate.”

Discursul lui Gojdu, care a uimit opinia publică din Imperiu, a fost considerată o imbatabilă pledoarie în cauza națională. În studiul său Ioan Lupaș, îl considera „punctul culminant în cariera politică a lui Emanuil Gojdu.” Pretutindeni a fost comentat Gojdu și discursul său, într-o atmosferă de senzație și surpriză. Maghiarii erau indignați de partea discursului în care Gojdu arata clar de ce nu pot adera românii la integrarea Transilvaniei în Ungaria, iar românii aplaudau tocmai această parte a discursului.

Discursurile și intervențiile ulterioare a lui Gojdu din Adunarea deputaților Dietei, unde a reprezentat, trei ani (1865-1868) circumscripția electorală Tinca-Bihor, au fost comentate nefavorabil de unele publicații românești din Transilvania. Gojdu a răspuns pe larg la criticele ce i s-au făcut în „Gazeta Transilvaniei” (1861/nr. 21); în „Foaia pentru minte, inima și literatură” (1861/nr. 18) dar a făcut și următoarele mărturisiri semnificative: „Domnul meu! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea și toată fericirea mea (și cînd zic fericire, nu înțeleg starea prezentă, căci aceasta nu e fericire pentru mine) am de a mulțumi națiunii maghiare; din copilărie am fost protejai de maghiari; deși au știut toți că sînt român ortodox, aceasta totuși nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei și între ei mi-am cîștigat o stare înfloritoare, dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis să nu fiu român. Patria mi-o iubesc nemărginit și pentru bun starea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacrifica viața, și pentru aceea eu nu cunosc cauza maghiară altcum decât sinonim cu libertatea comună, însă pe lîngă acesta am încărunțit ca un român de omenie… toate mijloacele cu care-mi pot ajuta națiunea, le-am căpătat numai de la maghiari… este greu a te capacita pe d-ta despre nobila inimă a națiunii maghiare…”

Profesorul bihorean Teodor Neș scria. „Obiectivul practic și imediat al luptelor lui Gojdu afost găsirea unui fel de a trăi cu ungurii.” Și adaug : „Gojdu nu a înțeles nici o clipă să priveasc pasiv dizolvarea naționalității române în națiunea maghiar dominantă.”

Cînd a fost ales deputat dietal în circumscripția electorală Tinca (1865), Gojdu a răspuns la ovații cu cuvintele: „Voi strigați, să trăiască Gojdu! Eu răspund: Gojdu numai pînă atunci să trăiască pînă cînd va trăi pentru voi, pentru poporul român!”

Gândirea politică și viziunea istorică a lui Gojdu erau întrucâtva alterate de antecedentele vieții lui, de relațiile sociale, profesionale și culturale preponderente cu mediul maghiar. Această epocă nu a fost preferabilă pentru o politică de împăciuire între cele două popoare; năzuințele lui Gojdu au dat faliment. Așa, el de unii dintre contemporanii săi, era apreciat ca o personalitate controversată.

Gojdu era convins că progresul cultural se poate asigura numai prin progresul material. Una dintre remarcabilele etape ale activității lui de mecenat constă în organizarea „Comitetului pentru ajutorarea tinerilor juriști de la Universitatea Pestană” înființată în iarna anului 1861. Acest Comitet, al cărui președinte era chiar Emanuil Gojdu, a lansat un apel călduros în presa românească de atunci și în circularele nominale, pentru a contribui, prin donații, la înființarea unui fond de ajutoare destinat studențimii române merituoase și lipsite de fonduri, înscris la Facultatea de drept din Pesta. Sute de donatori se înscriu cu sume mai modeste pe listele de ajutoare ale Comitetului. Comitetul format inițial pentru ajutorarea studenților de la facultatea de drept își pierde, chiar la propunerea lui Gojdu, caracterul exclusivist și din aprilie 1862 găsim alături și studenți la medicina umană, medicina veterinară și silvicultura, ajutați din fondurile comitetului. De aceste ajutoare au beneficiat și elevi maghiari, iar printre cei subscriși cu ajutoare alături de cele românești găsim nume maghiare, sârbești. De remarcat este și faptul că între membrii Comitetului se numărau și două personalități proeminente, din aprilie 1862, Alexandru Roman ca membru asesor; iar în luna iulie al aceluiași an ca notar al Comitetului este ales Iosif Vulcan.

Emanuil Gojdu este unul dintre membrii fondatori ai școlii de arte și meserii din Pesta, unde sc preda și pictura, care mai târziu devine politehnică. În 1862, studențimea din Pesta îl sprijină cu bani pe viitorul pictor Nicolae Popescu, sosit în capitala Ungariei pentru studii. Acesta este recomandat lui E. Gojdu care în calitatea sa de membru fondator al școlii de arte și meserii, intervine cu toată autoritatea și Nicolae Popescu este înscris la cursuri.

La banchetul ce i s-a oferit lui Gojdu la împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1862, tinerimea universitară l-a lăudat pentru faptele depuse în cauza culturii, bisericii, școlii etc. Ca răspuns, Gojdu a rostit celebra frază : „Ca fiu credincios al bisericei mele laud Dumnezeirea, căci mi-a creat Român; iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldește a stărui în faptă, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului spre a putea fi pururea în sînul  națiunei mele.”

Dorința de a sprijini tineretul român la învățătură la determinat pe Gojdu să întemeieze o fundație capabilă să acorde stipendii (burse) școlare. În 1869 el și-a întocmit actul testamentar prin care se stabilea că averea sa va fi administrată de o reprezentanță în cadrul unei fundații care-i va purta numele și din veniturile căreia se vor acorda stipendii tinerilor români dornici de învățătură. Actul testamentar a fost semnat la Pesta în ziua de 4 noiembrie 1869.

Nu peste mult după acest act, la 3 februarie 1870 Emanuil Gojdu a decedat și la 5 februarie a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi din capitala Ungariei.