În dimineața următoare (marți) am revenit la Kareia, făcând un scurt popas la Izvorul Sf. Atanasie, luând apă tămăduitoare din izvorul primit în dar de la Maica Domnului. Apa izvorului pe teritoriul Sf. Munte se consumă fără restricții, dar odată părăsind Athosul, trebuie consumată ca aghiazmă. În Kareia, după o plăcință cu spanac am intrat în Schitul Sf. Andrei, al cărei biserică este cea mai mare din Sf. Munte. După această vizită a urmat cea mai frumoasă, dar și cea mai grea parte a pelerinajului, drumul spre Schitul Sfânta Ana (sec. XIV). Înconjurați de mulți pelerini și de o mulțime de pisici, la Dafni am urcat din nou pe un vaporaș, care ne-a plimbat până la capătul de sud al peninsulei. De pe mare deja s-au văzut chiliile și biserica schitului, pe vârful unui deal unde se ajunge pe un urcuș cu peste 2000 de trepte. Din arsanaua (port) schitului mulțumită unui hamal albanez, rucsacurile noastre au ajuns la schit pe spatele mularilor (catârilor), tradiționalul mijloc de transport al potecilor stâncoase atonite. Drumul până în sus a fost obositor și fără bagaje, folositor însă sufletelor noastre, îndreptându-ne gândurile spre Scara Dumnezeiescului Urcuș a Sf. Ioan Scărarul, darul urcării noastre fiind frumusețea priveliștii văzute de pe terasa kiriakonului (biserica schitului). Atunci, în clipa când am ajuns sus, am simțit că am sosit și sunt într-adevăr în Grădina Maicii Domnului.

Miercuri dimineață, după Sf. Liturghie și primirea micului dejun de la părinții ospitalieri, am continuat pelerinajul, mergând pe jos, urcând și coborând tot pe un traseu obositor spre Mănăstirea Sf. Pavel (întemeiată la sfârșitul sec. al X-lea). Aici, ”patimile” noastre pământești s-au terminat, în restul pelerinajului călătoream cu microbuz. Astfel, am putut vizita mai multe mănăstiri: Cutlumuș (sec. al XII-lea), care s-a numit și Lavra țărilor Române, datorită faptului că a fost foarte mult ajutată de domnitorii români și a avut foarte mulți viețuitori români, având în câteva rânduri și stareți români. Mănăstirea Simonos Petras (1350), ctitorită de Cuviosul Simeon, construită pe o stâncă înaltă de 230 de metri. Are șapte etaje, fiind cea mai împunătoare construcție din Sf. Munte. Mănăstirea Filoteu (ctitorită în sec. al X-lea de cuviosul Filoteu), Mănăstirea Caracalu (1013), ctitorită de monahul Nicolae Caracalla. Ziua a treia s-a încheiat la Schitul Românesc Lacu, la chilia Întâmpinarea Domnului, unde în dimineața următoare am coliturghisit cu un părinte român sosit din Coventry (Anglia). Chilia se află încă în construcție, pelerinii sosiți aici contribuie, cine cum poate cu muncă la continuarea lucrărilor.

Cea de a patra zi s-a început la Iviron (980), unde se află vestita icoană a Maicii Domnului Portăriță, ocrotitoare mănăstirii, din care a ieșit sânge după ce a fost lovită cu suliță de un pirat barbar. Icoane făcătoare de minuni ale Sfintei Fecioare (Mângăietoarea, Înjunghiata, Izvorâtoarea de ulei, Împușcata) se găsesc și la Vatoped (972), următoarea stație a pelerinajului. Mănăstirea a fost ctitorită încă în sec. al IV-lea de împăratul Teodosie, iar numele ei înseamnă ”copil în tufiș”. A urmat Mănăstirea Pantocrator (1363) așezat pe țărmul mării. Iconostasul katolikonului probabil este cel mai vechi din Sf. Munte. Stavronikita (1541), cea mai mică mănăstire a Athosului era ultima stație a zilei. Între binefăcătorii ei se numără și domnitorul Alexandru Ghică (1796-1862) al Țării Românești.

Ziua plecării din Athos am început-o la Kareia, de unde am luat un microbuz spre mănăstirea rusească Pantelimon (1765), care este cel mai nou așezământ dintre cele 20 mănăstiri mari. Se întinde pe o plajă pitorească cu clădirile ei multicolore și multietajate, făcând impresia unui mic orășel. Katolikonul (biserica centrală) ei a fost construit între 1812-1821, cu ajutorul domnitorului Moldovei, Scarlat Calimachi (1773-1821). Clopotnița mănăstirii adăpostește 33 de clopote, cel mai mare având o greutate de 13 tone și un diametru de 2 metri și 71 de centimetri. Restul timpului până la plecarea vaporului l-am petrecut în arhondaric, primind de gustat loukumi (rahat), ouzo, cafea și ceai.

Pe drumul de întoarcere spre Uranopoli nu am putut pierde din privire silueta Atonului. Această imagine, cu nori sau cu soare, era cu noi aproape în fiecare clipă a pelerinajului și va rămâne ca veșnică amintire în sufletele noastre. Înălțimea lui (2033 de metri) ne cheamă la revenire, dar la Athos există un proverb: aici nu vii când vrei tu, ci când te cheamă Maica Domnului. Suntem în așteptarea chemării!